Vis…

Mergea pe bus. Scria si citea chiar si pe autobuz. Fata asta voia sa faca ceva cu viata ei. Uneori avea flash-uri de informatii si imagini pe care nu putea sa le transpuna in cuvinte. Cine stie de unde veneau? Uneori auzea unele cuvinte, pur si simplu, ca si cum o voce ii soptea. Vocea voia ca ea sa se straduiasca sa puna acele cuvinte pe o foaie, dar pentru ce? A nu uita? Uita lucrurile fara importanta insa tinea minte tot, cu insemnatate; orice detaliu mic, neinsemnat poate pentru altii. Daca nu o cunosti, ai crede ca e tacuta, timida chiar. Dar e spontana si imprevizibila. Se gandeste insa de doua ori inainte de a face ceva. Iubeste viata, iubeste lumea, iar din perspectiva ei cea mai frumoasa idee este aceasta: ” Lumea asta a noastra e nemaipomenit de frumoasa!”. O citise in “Iubire in septembire” a lui Mircea Marin. Dar fata asta nu era perfecta. Nu voia sa fie, de altfel. Isi dorea sa cunoasca lumea, isi dorea sa calatoreasca, sa cunoasca oamnei noi, locuri noi, sa vada tot ce Dumnezeu a creat. Ii place sa rada, sa zambeasca. Crede in magie <un zambet magic> spunea ea mereu. Credea cu tarie in convingerile ei, iar uneori era incapatanata, dar stia sa gaseasca echilibrul intre toate acestea, cand era ceva important stia sa lase de la ea doar ca sa o stie pe persoana de langa ea fericita. Ii face placere sa isi ajute prietenii, considera ca are multi, dar stie cine sunt cu adevarat prietenii ei. Are o sora incredibila. Are si un frate de asemenea. Este increzatoare in oameni, pana la proba contrarie, incearca sa vada bunatatea in om si nu eventualul defect. Este ca o carte, usor de citit si iubeste pe oricine o deschide, oricine patrunde in inima ei si incearca sa o cunoasca sincer. Este pesimista desi sfatuieste pe toti sa fie cat mai optimisti. Isi cunoaste defectele, iar daca tu ii spui ce te deranjeaza ea va incerca sa se indrepte pentru tine. Prefera adevarul spus deschis si cu franchete, decat o minciuna. Ii place sa se plimbe prin ploaie. Iubeste o seara calda de vara si adora zapada proaspat cazuta din cer. Iarna e anotimpul ei. Nu sunt atat de multe de spus despre aceasta fata…

Si deci… fata asta mergea pe autobuz. La scoala. Avea “Mandrie si prejudecata” a lui Jane Austen in maini. Poate era absorbita de domnul Darcy, poate nadajduia la o iubire precum a lui cu Elizabeth: “iubesti fara sa primesti nimic in schimb” gandea ea; poate se gandea la diferenta dintre societatea de atunci si cea de acum, mereu i-au placut cartile care descriau scocietatea din anii 1700. Uitase sa coboare. Realizase ca a pierdut ultima statie. Un moment se speriase, dar apoi coborase sa vada unde ajunsese. Parea ca era un lac, la marginea lui era o barca. Stia foarte bine ca nu poate urca intr-o barca, daca ar cadea… ea nu stie sa inoate. Si totusi… cu risc, ceva: o voce, o ademenea. Fata urcase. Barca incepuse sa se miste, iar fata tresarise putin insa era linistita, mult prea linistita. Realizase vag ca autobuzul nu mai era. Acum era inconjurata de apa fara nicio urma de uscat. Era o liniste covarsitoare dar nu simtea frica. Tot ce avea era cartea din mainile ei. Nu avea cum sa o ajute. Apoi o voce o indemnase sa citeasca. Fata se puse si citii, si citise mult, o ora, doua, trei… intr-un sfarsit terminase. Inchise cartea si privise in jur. Avea un zambet pe fata… un zambet magic ar spune ea. Era odihnita, impacata, cu speranta ca iubirea exista, ca viata chiar e frumoasa si cu siguranta ca pana la urma totul va fi bine oricat de urat ar arata lucrurile in acel moment; pur si simplu avea certitudinea aceasta.

Dar in mometul acela barca incepuse sa se cufunde. Nu stia de ce sau cum. Apa ajunsese la genunchi, apoi mai sus, crescand mereu… Nu se speriase, era calma, sigura, resemnata.” Totul e bine” isi zicea. Apa o inghitise.

Se trezise in autobuz cu o spaima de nedescris. Trebuia sa coboare, toata lumea asa facea. Tinea cartea deschisa acolo unde era si in momentul in care pornise la drum. Privise in jurul ei pentru clipa. Frisoane au trecut-o si ameteala a cuprins-o. Langa ea se afla un baiat care dorea sa coboare iar ea ii statea in cale. Baiatul observase schimbarea stranie a fetei, o privea ingrijorat desi nu o cunostea, nici macar nu a mai vazut-o vreodata.

– Esti bine domnisoara? intrebase baiatul.

Fata se uitase la el nestiind ce sa raspunda. Nu intelegea ce se intamplase.

– Citeam…apoi …., incepuse fata, dar nu reusise sa-si termine ideea, se uita la cartea din mana ei. Baiatul isi daduse seama ca se intamplase ceva cu ea.

– Si… mai ai de citit? zise baiatul nedumerit de comportamentul fetei. Pentru ca vezi tu… trebuie sa coboram.

Fata ridica privirea, nu mai era nimeni in jur, doar soferul si baiatul. Privise la carte apoi la baiat.

– Acum cobor. Nu mai am de citit. Am terminat. Stiu care este sfarsitul, zise ea intr-un suflet.

Baiatul se uita mirat la ea, se uita in ochii ei. Simtea ca fata suferea, nu putea sa o ajute. Nedumerit coborase.

O secunda mai tarziu fata isi dadea seama ca baiatul avea ochii negri. I s-a parut ca era frumos. Era ingrijorat pentru ea? Dar era pierdut. El a plecat. Nu-l va mai vedea niciodata. Simtise cum ceva ii apasa sufletul. Coborase din autobus.

Pornise fata aceasta spre scoala. Mintea ii era la baiatul cu ochii negrii. Nu-l va mai vedea iar el isi facuse griji pentru ea. O lacrima i se prelinse incet pe obraz. De ce nu se inecase in apa aceea? De ce nu ramas in barca si a citit atat de repede? Acum putea fi inca in acel loc. De ce nu vorbise cu acel baiat? Poate daca….

Fata isi punea intrebari la care nu gasea raspuns. Nu stia ce simte, de ce se simte asa, nu stia ce sa creada.

Apoi, un ras de copil vesel, fericit ii incantase auzul. Cineva era fericit, in inocenta si ignoranta lui. Iubea copii, privise in jur; copilul alerga dupa un fluture. Stia ca nu il va putea prinde si mai stia, ca totusi copilul va fi fericit doar pentru ca l-a vazut, l-a atins. Acel copil era fericit.

In timp ce privea frumusetea tineretii, isi zise: “Voi fi fericita. Am citit despre iubire, am atins locul iubirii, am fost acolo, am auzit cantecul tineretii. Sunt fericita… ar trebui sa fiu, nu-i asa?”

Fata ajunse la scoala. Un zambet ii aparuse pe buze, iar in ochii o licarire a vietii. Stia ca se va mai gandi la ce s-a intamplat in acea dimineata, se va mai gandi la acel baiat, dar mai stia ca viata e frumoasa, ca totul merita, ca totul va fi bine.

Frumusete

Se spune ca frumusetea e trecatoare.

-Depinde ce fel de frumusete, spuse omul

-Ei, si daca frumusetea e iubire? se auzi ecoul

-Dar nu se poate sa fie iubire, raspunse cineva.

Cineva a mai spus ca frumusetea doare.

-Doare pentru cine ? ecoul intervine

-Doare pentru om, raspunse cineva.

-Omul nu cunoaste frumusetea, spuse tocmai omul.

-Atunci de ce priveste omul luna? zise curios cineva

-Pentru ca stie ca frumusetea pamanteasca nu e de ajuns, zise ecoul

-Pentru ca luna e mai mult decat ceea ce pare, zise omul ingandurat.

Si frumusetea e un gand, o clipa, o vesnicie?

-Pentru ca frumusetea nu e iubire

Dar e parte din iubire,

Si pentru ca nu dureaza

Dar totusi te face fericit, zise omul trist.

-Deci omul nu cunoaste frumusetea,

Dar stie ca ea exista, zise mandru ecoul.

-De aceea, el se uita mereu la luna cereasca

Ea este darul Lui Dumnezeu pentru om, zise cineva.

Luna e singura frumusete adevarata

Pe care ochii omului o pot vedea,

Si mintea o poate cuprinde,

O voce blanda zise acestea,incet dar hotarat.