O poveste fara titlu I


In holul principal al pensiunii la care Matei se cazase nu era nimeni cu exceptia receptionistei, care parea ca sta vesnic acolo. Matei se trezise cu o senzatie ciudata ca si cum azi se va intampla ceva decisiv, sau cel putin important. Se ridicase din pat apoi se duse la fereastra pentru a o deschide larg, si inhaland aerul rece si curat de munte in speranta ca se va simti mai bine, acea senzatie ciudata disparuse. “O fi doar inchipuirea mea”, se gandea el, in timp ce privea la soarele ce rasarea in spatele muntiilor acoperiti de zapada alba cristalie. Parea a se anunta o zi minunata. “Aici in muntii, natura e vie, te face sa te simti viu trezind sentimente care nu credeai ca poti sa le nutresti, si natura cu toata forta ei doreste ca tu sa uiti de problemele tale, Matei, si sa te bucuri de aceasta zi frumoasa. Pentru asta ai venit aici: sa uiti.”isi zise Matei cu glas incet, in timp ce inchidea fereastra. Incerca sa se convinga ca venise aici pentru a uita de tot, azi era ziua lui. Implineste 20 de ani, se nascuse la 19 decembrie intr-o zi ploioasa… fara pic de zapada, asa cum erau toate zilele sale de nastere… cum se poate ca niciodata de ziua lui sa nu ninga? De ce era pedepsit asa… gandea el, asa ca se hotarase sa schimbe acest lucru. Dorea zapada… dorea ca totul sa fie mai usor si simplu macar in aceasta zi… De aceea alesese un loc departe de toti, de prieteni, de familie, de ea. Voia sa fie singur

“…20 de ani.., 20 de ani….” repeta intruna. Se aseza pe fotoliul vechi, de cand si pensiunea,totusi confortabil, langa el se afla o masuta frumos sculptata in lemn pe care se aflase o tava cu ceai de care nu se atinse. Nu mancase nimic de aseara cand ajunsese aici.Angajata ii aduse ceaiul cu o ora in urma, desi stia ca nu se va atinge de el il acceptase doar pentru a-i face pe plac servitoarei, care era o batranica simpatica si foarte grijulie. Aceasta batranica il sfatuise sa nu petreaca mult timp aici, in munti, departe de lume, pentru ca s-ar putea sa nu-si mai doresca sa se intoarca si ar fi pacat ca un tanar atat de frumos ca el sa-si piarda viata aici. Aceste vorbe il rascolisera pe Matei. Poate nu e o idée rea, poate ar fi mai bine sa nu se intoarca, ar putea sa-si faca aici o viata, departe de raul lumii. Aceste ganduri nu l-au lasat sa doarma intreaga noapte. Avea de gand sa iasa azi in cunoastere… voia sa vada imprejurimile… sa respire aer proaspat… Sa se simta linistit.

Iesise din camera lui, dupa ce se imbracase mai gros, coborase scarile si ajunse in holul principal. Acolo o vazuse pe receptionista certandu-se cu un batranel in jur de 60 de ani, carunt si putin mai scund decat Matei:

– Domnule, la aceasta pensiune nu este cazata nicio fata pe numele Mariana Ionescu, repeta intr-una receptionista evident enervata.

– Nu este cu putinta… zise batranelul. Nu avea unde altundeva sa mearga, sunt singura ei ruda aici, iar la altcineva nu putea sa-si petreaca noaptea, este singura pensiune aici…zise ca pentru sine.

– Va rog frumos… am multa treaba si sunt ocupata. Daca nu.. incepuse receptionista sa-I explice unele lucruri.

Matei era martor la aceasta conversatie… “Mariana…, oare cine-o fi?”, apoi vazuse pe batranel indreptandu-se spre iesire. Ceva il indemna sa mearga sa-i ofere ajutorul si alergase dupa el.

– Domnule. O clipa va rog… Poate as putea sa va ajut eu… sa o gasiti… zise Matei cu o oarecare retinere… Apoi realizase ca nici macar nu se cunosc, si in plus ce-I pasa lui de acea fata?

– Cine esti tu? Zise batranul nedumerit.

– Matei Pavel, ma numesc. Ma scuzti, auzisem discutiea de adineauri si ma gandeam ca daca tot nu am ce face as putea sa va ajut sa o gasiti pe….nepoata? Batranul incuvinta, Mariana era nepoata sa . Si cu ocazia aceasta as putea vizita imprejurimile.

Batranul il privi cumva sceptic, apoi ca si cum nu avea alta varianta acceptase.

– Vino, zise el… Mergem mai intai acasa la mine si iti voi spune toata povestea.

– Bine, aproba baiatul.

Matei acceptase si porni spre casa batranului. Ceva ciudat in simtamintele lui il faceau sa creada ca e bine ce face, in fond, si-asa nu avea alte planuri, iar astfel va reusi sa cunoasca mai bine acele locuri.

Era cu adevarat un loc fascinant, muntele acoperit cu mantaua groasa a iernii, pe alocuri sus putina zapada topita datorita soarelui ce iesise trufas sa continue lupta contra frigului. Cu toate ca era o vreme minuntata, era sigur ca in catva timp se va porni viscolul, aici sus in munti nu trece o zi fara ninsoare in aceasta perioada a anului.

Aerul rece pe care Matei il inspira era ceva revigorant, cu totul altfel fata de aerul poluat al orasului, acesta era aer curap, natura insasi. “Va fi o experienta frumoasa sa stau un timp aici”, gandi Matei. Mersera in liniste pana la locuinta batranului, Matei mereu minunandu-se de frumusetea imprejurimilor, iar batranul ranchiunos soptea unele lucruri indescifrabile. Casa batranului se afla la poalele muntilor, aproape de un rau curgator a carui zgomot se auzea inca din departare dar nu foarte departe insa de pensiune. Parea o casa simpla, modesta chiar, cu ferestre si usi de lemn, parea de fapt o casa umila. Judecand dupa cum era imbracat batranul Matei se gandi, ca are resurse detul de bunicele, imbracamintea acestuia era de calitate. Batranul il poftise inanuntru pe Matei. De cum intrase se simtise schimbarea, era cald in aceasta incapere si era frumos mobilata, cu mult gust, se parea ca aceasta era sufrageria. O mobila acoperea in intregime unul dintre pereti,in mijlcul sufrageriei se afla o canapea si o masuta asezate frumos langa semineu, apoi era o usa ce ducea peseme spre scarile de la etaj, dat fiind ca era o casa mare, apoi o alta usa , pe care batranul o deschise ducea spre camera in care il si pofti. “Poate e biroul”, se gandi Matei.

– Te rog sa poftesti inauntru, aici putem conversa in liniste, incepuse batranul, iar Matei il urma.

Batranul inchise apoi usa in urma lui, dupa care se duse la biroul aflat in mijlocul incaperii si scoase de acolo niste hartii printre care si o scrisoare. Intre timp, Matei privea fascinat de ceea ce vedea…din incaperea mobilata la fel cu mult bun gust dadea o usa de marime dubla fata de celelalte, care lasa sa se vada niste rafturi imense de carti. Doar intr-o biblioteca mai vazuse atatea carti. Privise spre batran, i se parea ciudat, nu s-ar fi gandit la acest om ca la o persoana care isi dedica timpul cartilor.

– Ce impresionant! Exclamase baiatul

– Da. Asa este. Poti sa te uiti, daca doresti… zise batranul nu prea entuziasmat.

Matei pasise in biblioteca personala se pare a acestui strain. Pe rafturi construite special care atingeau tavanul se aflau asezate cu multa sarguinta diferite nume de cartii. In fundul incaperii se afla o canapea la prima vedere confortabila si o masuta pe care se afla o carte. Matei privea inca uimit la atatea carti vechi cotoare groase, unele legate in panza sau in hartie pe care erau intiparite nume sonore, scriitori celebri, si opere ale vietii, atatea mii si mii de pagini, in care oamenii, da oamnenii ca el ,au dorit sa impartaseasca din ganduri si sentimeste, viata lor si altor semeni. “literatura engleza”, “litearatura franceza”, “literatura romana”, etc… istorie, geografie … toate domeniile , fiecare domeniu avea rezervat propriul raft, diferite cartii erau asezate vertical, insa un raft era asezat orizontal, acesta purta titlul de” Raftul meu. M”. Pe Matei il duse gandul ca acel raft ar putea fi al nepoatei batranului, al Marianei. Luase la intamplare o carte… Aceasta era o carte veche, cu file roase iar la prima rasfoire vazuse si insemnari. Era “Dama cu camelii” a lui Alexandre Dumas… I se paru putin…ciudat… la inceputul carti era ceva scris… tocmai cand se pregatea sa citeasca batranul il chemase. Matei inchise cartea si se duse la el.

– Aveti o biblioteca impresionanta. Apoi curios, incepuse: Nepoata dumneavostra petrecea mult timp acolo? Si privise spre biblioteca.

– Da.. in copilarie… Nu a mai fost pe aici de doi ani, incepuse batranul cu o tristete ciudata in voce. Trebuia sa vina aseara inca… mi-a promis, uite.

Batranul ii intinse un plic. Matei il deschise, si privi o clipa spre batran ca si cand astepta sa primesca acordul de a citi ce se afla in acel plic, dar batranul se intoarse catre fereastra privind parca in gol. Matei deschise scrisoarea, care parea a fi datata cu multe zile in urma.

“ 10 decembrie 2009

Am asteptat din partea ta cu multa nerabdare ultima scrisoare, cu persistenta dorinta de a veni in vizita. Mi-e atat de dor de tine si de locurile de acolo. Sti bine ca nu a fost dorinta mea sa nu mai vin in vizita la tine, iar in acesti doi ani am visat sa fiu din nou acolo mereu, in special cand simteam ca ma pierd, visam sa fiu in gradina din spatele casei, intre trandafirii si magnoliile ce le adori atat de mult, te-am mostenit la acest aspect… am inceput sa ador magnoliile.. Bunicule, tu sti sa le pretuiesti… of, doar tu. Oh! M-au napadit amintirile, mai ti minte, cand eram mica si am implinit 7 ani, ai venit la mine, m-ai luat in brate si m-ai dus in gradina, care era atat de inflorita (bineinteles doar era 23 martie) plina primavara, si m-ai ridicat si mi-ai spus ca pot sa-mi aleg floarea care mi se pare cea mai frumoasa. Iar eu, am privit in jur si am descoperit acea florare atat de delicata si sensibila, aveam impresia ca se va desprinde, va cadea si va muri. Dar tu ai observat, ai stiut care mi se parea cea mai frumoasa… Da. Si m-ai ridicat si am rupt una…iar acum imi dau seama ca le iubesti la fel de mult la mine…

Cat despre mine te anunt ca sunt bine… as vrea sa-ti spun mai multe, dar simt ca inca nu pot. Stiu ca iti faci griji dar te rog nu, nu trebuie, sunt o persoana puternica iti aduci aminte? Am sa trec si peste asta, si peste orice va urma, asa m-ai invatat tu nu-i asa?

Voi veni la tine in vizita pe data de 18 decembrie, s-ar putea sa ajung doar seara, nu se stie, dar sa fi sigur ca voi venii. Acum ca am cei 18 ani, parinti nu mai pot sa-mi interzica sa te vizitez, sti bine cat imi doresc… Nimic nu ma va impiedica sa vin acolo, nimic nu ma va face sa pierd tot ce are de oferit locul acela, mi-e atot de dor de tot … Aici e doar agitatie si, si simt uneori ca ma sufoc, imi vine sa plang din orice… Am nevoie de liniste iar singurul loc care poate sa imi ofere aceasta liniste este acolo la tine, in munti, la tine in casuta ta frumoasa… acolo, in biblioteca ta… of ce de carti am de citit inca, am sa stau din nou pe canapeaua aceea veche dar foarte, foarte draga, si mereu imi voi aduce aminte cum ma inveleai cand adormeam noaptea tarziu cu cartea in mana pe canapea pentru ca in fiecare vara cresteam si de la o vreme nu puteai sa ma cari in camera mea, mai sti? Cat de dor mi-este de biblioteca ta…si sti de cand nu am reusit sa savurez o carte buna? De foarte mult timp. Si sti de ce? Pentru ca aici nu poti face nimic, lumea asta dupa parerea mea e intr-o continua cadere, tehnologia asta avanseaza cu o rapiditate de necrezut,totul devine atat de complicat si conteaza doar parerea celorlati, atata superficialitate si tot ce e frumos si simplu, precum sa stai sa privesti cerul in plina zi, sau sa te lasi udat de ploaie doar pentru ca asa vrei, toate lucuruile banale aparent care odata erau de o frumusete infioratoare, acum sunt ucise si strivite de tot ce e nou, tot ce dupa spusele unora ajuta omenirea sa avanseze. Bunicule, sunt atat de bucuroasa pentru tine ca nu esti aici, nu trebuie sa vii, nu vreau sa fi dezamagit de ceea ce vei gasi, este mult mai bine sa merg eu acolo, acela este locul unde trebuie sa fiu. Dar despre asta vom mai vorbi noi atunci cand ajung. Te iubesc mult bunicule.

Cu drag, a ta nepoata Mariana Ionescu ”

Matei terminase de citit scrisoarea. “Doamne…!” gandise el, “aceasta fata, Mariana, cat de simplu si sincer a scris acea scrisoare si se pare ca are o relatie foarte buna cu acest strain pentru ca vorbeste cu atata familiaritate, si devotement fata de el… ce relatie exista intre acesta fata misterioasa si acest batran necunoscut?”.

Batranul se intoarse, privise suspicios la reactia baiatului, trecuse de birou si luase scrisoarea din mainile baiatului.

– Mai am exact 104 de scrisori. Ana mi-a trimis cate una in fiecare saptamana in cei doi ani, si astfel am 105 scrisori, care fireste, au primit raspuns. Fetita mea trebuia sa fie aici deja, oare ce s-a intamplat.? La aceste intrebari batrunul aratase ingrijorat si se asezase intr-unul dintre fotoliile din fata biroului, iar pe birou se afla teancul de scrisori.

– Sunt sigur ca ceva a intervenit si de aceea Mariana…

– Ana… Ana ii spuneam, il intrerupse batranul

– Da, Ana, zise Matei. Deci, cum spuneam, sunt sigur ca o vom gasi, eu am sa va ajut… Un mijloc de a o contacta nu aveti? Un telefon, email… adresa?

– Nu, nu am nimic din aceste lucruri, am refuzat categoric sa fiu in pas cu lumea, la mine acasa nu exista telefon… nici internet, iar adresa nu o am, parintii ei au refuzat sa mi-o spuna.

– Da… spuse baiatul, atat de surprins ca mai exista oameni care refuza sa imbartiseze tehnologia. Se gandise ca poate de accea Mariana este si ea atat de pornita impotriva lumi… oare asa sa fie?

– De ce vrei sa ma ajuti? Ce folos ai avea tu din toate acestea, nu inteleg., incepuse batranul.

– Pai ca sa fiu sincer, nu prea ma inteleg nici eu, stiti.. azi este ziua mea, si am preferat sa vin aici sa ma regasesc putin… si pentru ca voiam ca de ziua mea sa ninga. Am vrut sa vad imprejurimile, iar dumneavostra mi-ati iesit in cale, simt ca trebuie sa va ajut, inca nu inteleg de ce vreau sa fac asta, chiar nu-mi dau seama ce ma indeamna la asta…

– Atunci sper ca vei fi de ajutor… Uite cum facem… tu mai incearca la pensiune sa afli daca a sunat pentru rezervare sau alte lucruri care ne-ar putea ajuta… iar mai apoi te caut eu, zise batranul parand sa inteleaga perfect starea prin care trecea in acel moment baiatul

– Da. Asa am sa fac.

Baiatul porni a iesi din incapere, insa batranul il strigase si ii multumii pentru ajutorul sincer acordat. Matei intinse mana, iar batranul o stranse tare, semn ca ii era recunoscator. In acea starngere batranul simtise ca il cunostea cumva pe acel baiat atat de curios si in cautarea a ceva ce nici el nu stia. “ Oare realizeaza ca nu stie ce sa faca cu viata lui, poate oare sa se cunosca inainte sa fie prea tarziu…?” se gandi batranul, aceste intrebari dorise sa i le puna baiatului insa hotari ca e mai de cuviinta sa ajunga sa il cunoasca putin mai intai.

Matei iesise din casa aparent umila insa pe dinauntru minunata, si in acest moment simtise ca ajutase cu ceva, descoperise ceva ce dorea sa cunosca cu orice pret. Simtea ca vrea sa o cunoasca pe Mariana… simtea ca nu ar vrea sa-I spuna “Ana” pentru el Mariana era un nume mai frumos. “Dar ce prostii indrugi…nici macar nu o cunsti pe aceasta fata.” Si totusi avea impresia ca o cunoste de o viata, doar pentru ca a citit o simpla scrisoare atat de banala catre bunicul ei. Dar dedicatia din carte? Nu a reusit sa o citeasca…o mare parte din el dorea sa afle, dorea sa afle ce putea sa scrie o fata despre acea carte “Dama cu camelii”. “Cu siguranta s-a indragostit de Armand Duval… toate fetele patesc asa… ea nu face exceptie. “ gandise Matei si surase… Cartea i-a placut atunci cand a citit-o insa nu reprezinta un mare interes pentru el, nu reuseste sa-si dea seama ce putea sa o atraga la aceasta carte. Pierdut in ganduri, Matei isi contiuna drumul spre pensiune cu sentimentul ca e obosit mai mult ca niciodata.

Ajunse la pensiune si intrase… Clopotelul de la intrase sunase cumva ca un clinchet…iar Matei se oprise in usa, incremenit. In fata lui se aflase cea pe care simtea in acel moment ca o cunoaste dintotdeauna, si cea pe care o asteptase mereu. In fata lui se afla Mariana. Era ferm convins de acest lucru pentru ca toata fiinta lui striga din rasputeri ca este ea atat de tare incat nu se putea misca cu atat mai putin scoate o vorba.

Doar o noapte fara somn…

Ma gandeam ca timpul trece atat de repede, si uneori ma gandesc ca am atatea de facut, de vazut, cu invatat, atatea persoane noi de cunoscut. Cum se poate sa existe persoane care sa nu-si doreasca nimic din toate astea, sau pot sa treaca indiferente peste acestea acceptand rutina, in fiecare zi acelasi lucru, mereu, mereu…? Nu, eu nu pot, si nu vreau, simt ca vreau sa fac ceva, macar sa fac o mica diferenta in lumea aceasta, oricat de neinsemnata. Si atunci m-am apucat sa scriu, orice,ca sa ramana cumva insemnat  sau poate incerc sa scap cumva de durere, incerc sa ma descarc, sa dau frau liber gandurilor mele care mereu ma lasa in ceata fara sa gasesc o solutie. Lumea aceasta e frumoasa, cu adevarat frumoasa, dar e rea, noi o facem rea, unii o fac rea, iar uneori iti vine sa o urasti, nu-i asa? Dar, pe de alta parte frumosul nu ar fi frumos fara urat nu? Nu le-am putea deosebi. In tot acest timp, 16 ani de zile, putin mai mult, am o viata frumoasa. Da e frumoasa, mereu cu un pas in fata doi inapoi, ca asa e viata. Uneori cu multi pasi inapoi, inca niciodata ca rapiditate in fata.

Mereu o persoana foarte draga  imi spunea sa invat, sa citesc cat mai mult despre orice, pentru ca e important sa cunosti lumea, e cea mai mare satisfactie sa poti sa intreti o discutie inteligenta cu o persoana, sa te simti bine in preajma ei,  sa poti sa te bucuri de viata. Deci cu ajutorul unor fideli cunoscatori de tot si a toate, cartile, poate voi izbuti si eu sa descopar mai multe despre tot si toate.Si stiu sigur ca fiecare persoana are o semnificatie in univers, un loc… trebuie doar sa inveti sa descoperi unde este acel loc, care e aceea semnificatie.

Se termina o etapa si incepe alta, fara ca macar sa-mi dau  seama. Nu imi dau seama, dar sunt sigura, candva in viitor am sa realizez.  Oare cand am incetat sa fiu o fetita inocenta, care nu stia sa planga decat daca s-a lovit si o durea tare? Cand am incetat sa mai fiu doar un copil si am intrat in presupusa adolescenta? Eu insumi nu stiu, si totusi, in ce moment voi iesi din faza de adolescenta? Si in toti acesti 16 ani si ceva s-au intamplat atat de multe, unele le-am uitat, altele stau consemnate intr-un teanc de hartii, ca atunci cand simt nevoia, sa pot sa le rasfoiesc. Cred ca e un lucru frumos sa ai viata ta pusa in randuri scrise frumos de mana ta… cu sentimente vii si mereu prezente, cu ajutorul cuvintelor dar mai ales emotiilor, iar uneori cand erai prea fericit scrisul devine mai urat si agitat, iar cand erai trist scrisul abia se vede din cauza unor lacrimi… , si la sfarsit sa poti scrie: final la o etapa din viata. Uneori in toate aceste etape simteam ca ceva s-a schimbat dar doar mai tarziu aveam sa descopar ce anume, nici macar acum  pe deplin nu realizez ca sunt mereu altcineva si in permanenta schimbare, pentru ca mereu timpul trece, si unele intamplari din viata ta marcheaza, unele lasa urme, care nu vor putea fi sterse vreodata, indiferent ce ai incerca sa faci in aceasta privinta. Experiente precum prima iubire sau iubirile tale, prietenii tai atat de importanti, certurile si impacarile, unele reveleatii pe care le ai in anumite momente astfel incat simti ca nu ai puterea sa spui un singur cuvant, incercarea de a lupta pentru o cauza desi esti pe deplin convins ca e  destinata esecului, sau lucruri aparent simple, precum sa savurezi o inghetata sau sa privesti un copil alergand dupa un fluture, astfel de experiente schimba, si tu simti ca ceva s-a schimbat desi in mintea ta inca nu e clar nimic. Poate intr-o zi, voi reusi sa le pun in ordine, toate momentele dar nu acum, pentru ca acum nu am cunostiinta necesara sa fac ordine in dezordinea de ganduri si idei din mintea mea… e mult prea incurcat totul, nu am cum sa ma descopar, cel putin nu inca.

Mandrie si Prejudecata. Jane Austen

Este o carte pe care o poti citi atunci cand pleci intr-o calatorie, cu trenul sau cu masina. Dincolo de superficialitatea personajelor prezentate este descoperita o societate asemanatoare cu a noastra, unde conteaza  ce si cum faci, este prezentata si iubirea treptata a doua personaje Domnul Darcy si doar „accesptabila” Elizabeth Bennet.

Toate sentimentele care te cuprind la intamplarile relatate cu ingenuozitate de Jane Asten te fac ca dupa ce ai terminat de citit sa inchizi cartea, si sa iti revizuiesti serios conceptul despre unele valori morale si despre viata insasi.

Citate:

„Sunt puţini aceia pe care-i iubesc cu adevărat şi mai puţini încă aceia despre care am o părere bună. Cu cât cunosc lumea mai mult, cu atât mă nemulţumeşte mai mult: fiecare zi îmi întăreşte credinţa în nestatornicia firii omeneşti şi mă convinge de puţinul temei care se poate pune şi pe ceea ce pare a fi merit şi pe ceea ce pare a fi bun-simţ…”

„Femeile îşi închipuie că admiraţia este mai mult decât simplă admiraţie… iar bărbaţii au grijă ca ele să-şi închipuie astfel.”

„Voi renunţa atunci la orice aşteptare, la orice dorinţă de a fi statornic. Dacă se va mulţumi doar să mă regrete, când ar putea obţine afecţiunea mea, voi înceta să mai regret eu însumi în vreun fel.”

unul cu adevarat frumos:

„Orgoliul şi mândria sunt lucruri diferite, deşi de cele mai multe ori aceste cuvinte sunt tratate drept sinonime. O persoană poate fi mândră, fără să aibă pic de orgoliu. Mândria se raportează mai degrabă la propria părere de sine, în vreme ce orgoliul este legat de modul în care am vrea să fim văzuţi de ceilalţi.”

Enjoy:)

Furtuna…


Undeva, departe… se aude clopotul cu sunetul sau asurzitor vestind furtuna. Norii negri se apropie, se ciocneasc dand cerului o culoare infioratoare; pe cat de repede se apropie furtuna, norii parca se apropie de pamant incat ai imprsia ca ai putea sa-i atingi.  Vantul sufla cu putere, dar ce altceva ar putea face, nu se poate importivii naturii lui.

O senzatie ciudata ma cuprinde, nu stiu daca as putea explica, cu atat mai putin arata.

Ba nu.

Pot explica. De fapt, cred ca se aseamana cu ceea ce simti atunci cand iti dai seama ca visele tale nu vor deveni realitate; cu ceea ce simti cand te cuprinde un fior de dragoste; cu ceea ce simti cand te atinge persoana fara de care iti imaginezi ca nu poti trai; cu ceea ce simti cand iti dai seama ca te iubeste aceea persoana si mai ales cand tu iubesti. E la fel, o furtuna de simtaminte adunate in sufletul tau, si realizezi ca sunt atat de multe incat dau pe afara, si atunci te simti la fel ca atunci cand picuri mari de ploaie iti ating fata: placut surpins.

A tunat si a fulgerat acum cateva minute …  Inspaimantator, la fel cum se pare ca soarele isi croieste loc printre norii negri, alunga furtuna. A inceput sa ploaie, tare cu stropi mari de apa, insa cerul se limpezeste cu rapiditate, norii se risipesc, iar soarele  se arata trufas, ca a izbutit sa alunge furtuna. Acum ploua atat de frumos, linistit… as putea sta ore intregi sa privesc cum ploua. Ador ploaia de vara, pe cat de repede se porneste pe atat de repede inceteaza.

Acum astept sa apara curcubeul, uneroi apare alteori nu. Desi de data aceasta sunt convisa ca va aparea. Asa se intampla si in viata? Dupa ploaie vine soarele. Dar totusi, chiar si cu soarele alaturi, urmele ploii sunt imposibil de sters, pentru ca ceva s-a schimbat, iar acel ceva face toata diferenta…

Fila de jurnal – 19 februarie 2010

Oamenii sunt de multe ori irationali, neintelegatori si egoisti. Nu  spun asta pentru ca e ceea ce cred… ci pentru ca e ceea ce simt. Cu ce drept spun lucruri care te ranesc, ei stiu acest lucru? Cu ce drept judeca? Daca asta fac acum,  judec, atunci imi cer iertare. Imi cer iertare pentru toate lucrurile rele pe care le-am spus si din cauza carora cineva a plans. Pot sa-mi cer iertare.

Sti cum e sa-ti inghiti lacrimile…? O faci atunci cand nu vrei sa simti durerea, cand refuzi sa accepti si incerci sa uiti. In momentul in care hotarasti sa plangi, lacrimile curg ca niste cuvinte si plangi… si plangi, pana ce intr-un sfarsit adormi, dupa ce ai spus tot. Apoi, ajungi intr-unul dintre acele vise in care simti ca nu e real…doar pentru ca dimineata urmatoare sa simti ca lacrimile au fost in zadar, scapi doar de povara acelor lacrimi. Atat si nimic mai mult…

Realizezi ca nu simti usurare. Doar o crunta durere de cap.

Nu a mai  plouat demult. Ninge insa. Ma gandesc ca ninsoarea asta… imi ingheata sufletul, reusind cumva sa ma faca sa privesc ametita jocul fulgilor prin geam. Ador zapada… Ador ploaia… dar ma intristeaza. Cand ploua, cerul plange. De ce? Poate pentru ca isi deplange o iubire; poate deplange soarta cuiva,; poate plange pentru ca vede ce am ajuns -oamenii-?

Mi-ar placea sa simt ploaia atingandu-mi obraji…Acum realizez ca am avut atatea ocazii sa ma las udata de lacrimile cerului, insa de frica nu m-am lasat? Simplul fapt ca imi ud hainele ar trebui sa ma opreasca …?

Cata durere poate simti un om oare? Durere pentruu fiinta iubita, sau mai bine zis din cauza fiintei iubite… Dar mai important, cate lacrimi poate avea sufletul unui om? Adica, cate cuvinte care nu pot povesti, nu pot exprima ce simti…

Mi-e dor de ploaie, si de fapt nu.

Iar acum nu ploua.

Mihail Drumes, Inviatie la Vals

Am inceput sa citesc Mihail Drumes. “Invitatie la vals” a declansat dorinta de a continua sa mai citesc si alte carti ale lui.

„Totul s-a sfirsit: nu-mi ramine decit sa ma sinucid.” – Cu aceste cuvinte incepe romanul al carui nume este inspirat de piesa lui Weber, „L’invitation a la valse”. “Invitatie la vals” este o carte care mi-a patruns in suflet.Eroul principal este un student la Facultatea de Drept care se indragosteste la un bal studentesc,de o colega de la Facultatea de Litere ….pe fondul L`invitation de la vals,de Weber… Tudor se indragosteste treptat de Mihaela, ignorand ratiunea care ii spunea sa nu se implice serios. El, un tanar orgolios si ambitios care avusese parte de fete datorita charmului de care dispunea, ea, o simpla fata cu ochii ca niste “luceferi”. Tudor incepe printr-o serie lunga de scrisori deoarece i se parea ca Mihaela e greu de cucerit, iar in ambitia lui dorea sa-si demonstreze ca o poate cuceriMihaela ii rerturneaza fiecare scrisoare iar acest fapt il face si mai perseverent, intr-atat ca nu reuseste sa doarma pana cand nu ii scrie un caiet intreg despre simtamintele lui. Reuseste in cele din urma, Mihaela ii cade in brate. Urmeaza o frumoasa relatare a povestii de dragoste dintre cei doi printre care si plecarea la Constantinopol. La intoarcere el realizeaza cat de mult se apropiasera si ii e teama sa nu se indragosteasca si sa-si doreasca sa ramana cu ea, asa ca pune capat relatiei. Ii scrie o scrisoare de adio. El spera ca ea sa-i cada la picioare si sa-i ceara iertare in caz ca-i gresise cu ceva, insa Mihaela nu face absolut nimic. Tacerea ei il face sa se manieze si ii mai trimite o scrisoare prin care o anula pe prima zicand ca prima fusese doar un test, pe care datorita lipsei de reactie il picase, si o invinovateste pe ea pentru distrugerea relatiei. Nici la cea de-a doua scrisoare nu primeste nici un raspuns. pleaca in vacanta la tara. Acolo realizeaza ce reprezinta Mihaela pentru el si se intoarce in Bucuresti cu speranta sa o poata gasi si casatori cu ea. O gaseste printr-un noroc. Ramasese insarcinata cu el, insa era foarte dezamagita de atitudinea pe care o avusese el. Cum se despartise de ea stiind foarte bine cat de mult il iubea ea? Desi accepta sa se casatoreasca cu el, ea ii pregateste o razbunare. Ea ii spune Dor, iar el Aime.

Este o carte despre o iubire aparte,o iubire speciala si zic eu usor ciudata care in ciuda retineri si fricii personajelor reuseste sa se implineasca pentru o clipa.

Nu voi spune sfarsitul cartii, deoarece doresc sa va fac putin curiosi… Este o carte de suflet.

Citate:

“Pe ea o voi cuceri prin lupta si nu voi depune armele inainte de a capitula.Ca sa ajung la inima ei n-o umblu pe cai ocolite,laturalnice,ci pe drumul mare,zburand pe cai inaripati.Nu ma vrea? O vreau eu si va fi a mea cu voia ori fara voia ei.Asa scrisneam cu pumnii strinsi, rascolit de ea, gandindu-ma la vestita replica a voievodului moldovean”

“Sunt unele presimtiri care tisnesc parca din strafundul neexplorat al fiintei noastre.Ni se par straine ca gindurile altcuiva si de aceea nu le recunoastem dupa cum nu ne cunoastem nici pe noi insine.”

” Oare marea arta in iubire nu e sa rupi cand esti pe culme? De ce sa astepti descompunerea simtamintelor,inevitabile certuri,injosiri,invective,care scoboara in mocirla cerul dragostei? De ce sa satepti muscarile inveninate ale serpilor de care pomeneam adineauri si sa nu ispravesti in plina stralucire?”

“”Nu-i un motiv.Daca vrea sa se razbune,razbunarea tine loc de orice.E una din absurditatiile femei,care,in orbire,comite cele mai irationale fapte”

,,Prea-plinul sufletesc imi crestea dimensiuni uriase ,sfasindu-mi pielea care n-avea cum sa ma mai incapa .Ma inaltasem ,in proprii mei ochi,deasupra tuturor oamenilor .Astfel ,universului ,alcatuit din mine si Mihaela,i se subordonau toate celelalte universuri ,iar eu eram (…)o zeitate de care atarna viata si moartea “

Sper sa va placa.

Noapte

” Si ploaia are culoarea gandurilor

Si tunetul parca aduce aminte de ceva.”

Stan Rice

Afara ploua… incet. Ba nu. Taraie. Totusi picaturile care lovesc in mod constant fereastra mea incep sa ma inspaimante. Sunt asa multe. Ziceam ca imi place ploaia, e adevarat. Mereu visez ceva, dar dimineata abia daca pot sa-mi aduc aminte, visele acestea imi provoaca senzatii ciudate. Insa cand ploua nu visez nimic, dorm linistita. De aceea imi place ploaia, pentru ca ma ajuta sa am un somn linistit. Visele mele nu sunt reale. Niciodata. Poate de aceea cele care nu se indeplinesc mi le amintesc ca sa fie clar ca nu vor fi aievea; cele care se indeplinesc, ei bine nici nu stiu daca a fost vis sau real. Dar visele mele nu s-au indeplinit pana acum, nici unul. Mereu sper, poate prea mult, ma las impresionata prea repede de lucruri simple.

Si totusi… picaturile de ploaie lovesc geamul meu. Doar la mine se aude asa tare? De ce incep sa ma inspaimante? Se aseamana ceasului, doar ca in milisecunde. Se scurge timpul, marele Timp. De ce trebuie ca totul sa fie trecator? Ma inspaimanta ideea ca odata si odata totul se va sfarsi, pentru mine cel putin. Si atunci sunt sigura ca voi regreta atat de multe, din cauza timpului. Si eu care mereu „imi fac timp” pentru lucruri pe care altii uita sa le faca sau „nu au timp”. Macar incerc. Si ma tot gandesc, as putea face atat de multe, vreau sa calatoresc pretutindeni, sa vad  si sa aflu TOT. Tot ce mintea mea poate cuprinde. Si vreau atat de multe… Cine stie ce imi rezerva viata?

De cele mai multe ori sunt convinsa ca viata e frumoasa , ca totul are rost si sunt momente, imprejurimi in care sunt ferm convinsa ca nimic nu e asa. Apoi incetez sa sper, incetez sa mai doresc si sa mai visez.

Cred ca fiecare avem un vis pe care nu putem sa-l destainuim nimanui, un vis de care suntem siguri ca nu avem cum sa-l facem realitate. Un vis e ca un tren, pe  care daca nu te grabesti sa-l prinzi alergand pe peron cu inima stransa ca il vei pierde si ca nu vei ajunge la destinatie, il pierzi si abandonezi lupta. Nu mai vrei sa visezi, nu mai vrei astepti alt tren.

Am deschis fereastra. Ploua acum atat de incet… Marele Timp se joaca cu mine. Afara e un aer umed si bezna, intunericul de la miezul noptii nu-i asa? Este putin trecut de miezul noptii, iar noaptea se anunta linistita si ingaduitoare; se simte cumva o atmosfera incarcata, ca si cand timpul ia o pauza. Ar putea vreodata timpul sta in loc? Macar in clipele in care simti ca esti atat de fericit incat ai accepta sa mori in acel moment fara sa regreti ca ai toata viata inainte, sa vezi, sa descoperi, sa cunosti. Nu… E doar imaginatia ta… Timpul nu sta niciodata in loc. Aparent iti joaca feste, pare ca sta in loc in momentul in care suferi si simti ca nimic nu te-ar putea consola, iar acele trairi persista in imaginatia ta mai mult decat pare. Timpul se joaca mereu cu noi, dar ne arata ingaduinta reusind cumva sa vindece chiar si ranile cele mai adanci.

Sunt o pesimista? Si totusi mie imi pare ca gandesc destul de optimist. Sa visezi ceva ce pare ca  nu se va indeplini nicicand nu e optimism? Dar acest  „nu se va indeplini nicicand” nu e pesimism? Ce creaturi complexe si pline de contrarii sunt oamenii. Si totusi, cred ca  Dumnezeu ne iubeste mult…