O poveste fara titlu I


In holul principal al pensiunii la care Matei se cazase nu era nimeni cu exceptia receptionistei, care parea ca sta vesnic acolo. Matei se trezise cu o senzatie ciudata ca si cum azi se va intampla ceva decisiv, sau cel putin important. Se ridicase din pat apoi se duse la fereastra pentru a o deschide larg, si inhaland aerul rece si curat de munte in speranta ca se va simti mai bine, acea senzatie ciudata disparuse. “O fi doar inchipuirea mea”, se gandea el, in timp ce privea la soarele ce rasarea in spatele muntiilor acoperiti de zapada alba cristalie. Parea a se anunta o zi minunata. “Aici in muntii, natura e vie, te face sa te simti viu trezind sentimente care nu credeai ca poti sa le nutresti, si natura cu toata forta ei doreste ca tu sa uiti de problemele tale, Matei, si sa te bucuri de aceasta zi frumoasa. Pentru asta ai venit aici: sa uiti.”isi zise Matei cu glas incet, in timp ce inchidea fereastra. Incerca sa se convinga ca venise aici pentru a uita de tot, azi era ziua lui. Implineste 20 de ani, se nascuse la 19 decembrie intr-o zi ploioasa… fara pic de zapada, asa cum erau toate zilele sale de nastere… cum se poate ca niciodata de ziua lui sa nu ninga? De ce era pedepsit asa… gandea el, asa ca se hotarase sa schimbe acest lucru. Dorea zapada… dorea ca totul sa fie mai usor si simplu macar in aceasta zi… De aceea alesese un loc departe de toti, de prieteni, de familie, de ea. Voia sa fie singur

“…20 de ani.., 20 de ani….” repeta intruna. Se aseza pe fotoliul vechi, de cand si pensiunea,totusi confortabil, langa el se afla o masuta frumos sculptata in lemn pe care se aflase o tava cu ceai de care nu se atinse. Nu mancase nimic de aseara cand ajunsese aici.Angajata ii aduse ceaiul cu o ora in urma, desi stia ca nu se va atinge de el il acceptase doar pentru a-i face pe plac servitoarei, care era o batranica simpatica si foarte grijulie. Aceasta batranica il sfatuise sa nu petreaca mult timp aici, in munti, departe de lume, pentru ca s-ar putea sa nu-si mai doresca sa se intoarca si ar fi pacat ca un tanar atat de frumos ca el sa-si piarda viata aici. Aceste vorbe il rascolisera pe Matei. Poate nu e o idée rea, poate ar fi mai bine sa nu se intoarca, ar putea sa-si faca aici o viata, departe de raul lumii. Aceste ganduri nu l-au lasat sa doarma intreaga noapte. Avea de gand sa iasa azi in cunoastere… voia sa vada imprejurimile… sa respire aer proaspat… Sa se simta linistit.

Iesise din camera lui, dupa ce se imbracase mai gros, coborase scarile si ajunse in holul principal. Acolo o vazuse pe receptionista certandu-se cu un batranel in jur de 60 de ani, carunt si putin mai scund decat Matei:

– Domnule, la aceasta pensiune nu este cazata nicio fata pe numele Mariana Ionescu, repeta intr-una receptionista evident enervata.

– Nu este cu putinta… zise batranelul. Nu avea unde altundeva sa mearga, sunt singura ei ruda aici, iar la altcineva nu putea sa-si petreaca noaptea, este singura pensiune aici…zise ca pentru sine.

– Va rog frumos… am multa treaba si sunt ocupata. Daca nu.. incepuse receptionista sa-I explice unele lucruri.

Matei era martor la aceasta conversatie… “Mariana…, oare cine-o fi?”, apoi vazuse pe batranel indreptandu-se spre iesire. Ceva il indemna sa mearga sa-i ofere ajutorul si alergase dupa el.

– Domnule. O clipa va rog… Poate as putea sa va ajut eu… sa o gasiti… zise Matei cu o oarecare retinere… Apoi realizase ca nici macar nu se cunosc, si in plus ce-I pasa lui de acea fata?

– Cine esti tu? Zise batranul nedumerit.

– Matei Pavel, ma numesc. Ma scuzti, auzisem discutiea de adineauri si ma gandeam ca daca tot nu am ce face as putea sa va ajut sa o gasiti pe….nepoata? Batranul incuvinta, Mariana era nepoata sa . Si cu ocazia aceasta as putea vizita imprejurimile.

Batranul il privi cumva sceptic, apoi ca si cum nu avea alta varianta acceptase.

– Vino, zise el… Mergem mai intai acasa la mine si iti voi spune toata povestea.

– Bine, aproba baiatul.

Matei acceptase si porni spre casa batranului. Ceva ciudat in simtamintele lui il faceau sa creada ca e bine ce face, in fond, si-asa nu avea alte planuri, iar astfel va reusi sa cunoasca mai bine acele locuri.

Era cu adevarat un loc fascinant, muntele acoperit cu mantaua groasa a iernii, pe alocuri sus putina zapada topita datorita soarelui ce iesise trufas sa continue lupta contra frigului. Cu toate ca era o vreme minuntata, era sigur ca in catva timp se va porni viscolul, aici sus in munti nu trece o zi fara ninsoare in aceasta perioada a anului.

Aerul rece pe care Matei il inspira era ceva revigorant, cu totul altfel fata de aerul poluat al orasului, acesta era aer curap, natura insasi. “Va fi o experienta frumoasa sa stau un timp aici”, gandi Matei. Mersera in liniste pana la locuinta batranului, Matei mereu minunandu-se de frumusetea imprejurimilor, iar batranul ranchiunos soptea unele lucruri indescifrabile. Casa batranului se afla la poalele muntilor, aproape de un rau curgator a carui zgomot se auzea inca din departare dar nu foarte departe insa de pensiune. Parea o casa simpla, modesta chiar, cu ferestre si usi de lemn, parea de fapt o casa umila. Judecand dupa cum era imbracat batranul Matei se gandi, ca are resurse detul de bunicele, imbracamintea acestuia era de calitate. Batranul il poftise inanuntru pe Matei. De cum intrase se simtise schimbarea, era cald in aceasta incapere si era frumos mobilata, cu mult gust, se parea ca aceasta era sufrageria. O mobila acoperea in intregime unul dintre pereti,in mijlcul sufrageriei se afla o canapea si o masuta asezate frumos langa semineu, apoi era o usa ce ducea peseme spre scarile de la etaj, dat fiind ca era o casa mare, apoi o alta usa , pe care batranul o deschise ducea spre camera in care il si pofti. “Poate e biroul”, se gandi Matei.

– Te rog sa poftesti inauntru, aici putem conversa in liniste, incepuse batranul, iar Matei il urma.

Batranul inchise apoi usa in urma lui, dupa care se duse la biroul aflat in mijlocul incaperii si scoase de acolo niste hartii printre care si o scrisoare. Intre timp, Matei privea fascinat de ceea ce vedea…din incaperea mobilata la fel cu mult bun gust dadea o usa de marime dubla fata de celelalte, care lasa sa se vada niste rafturi imense de carti. Doar intr-o biblioteca mai vazuse atatea carti. Privise spre batran, i se parea ciudat, nu s-ar fi gandit la acest om ca la o persoana care isi dedica timpul cartilor.

– Ce impresionant! Exclamase baiatul

– Da. Asa este. Poti sa te uiti, daca doresti… zise batranul nu prea entuziasmat.

Matei pasise in biblioteca personala se pare a acestui strain. Pe rafturi construite special care atingeau tavanul se aflau asezate cu multa sarguinta diferite nume de cartii. In fundul incaperii se afla o canapea la prima vedere confortabila si o masuta pe care se afla o carte. Matei privea inca uimit la atatea carti vechi cotoare groase, unele legate in panza sau in hartie pe care erau intiparite nume sonore, scriitori celebri, si opere ale vietii, atatea mii si mii de pagini, in care oamenii, da oamnenii ca el ,au dorit sa impartaseasca din ganduri si sentimeste, viata lor si altor semeni. “literatura engleza”, “litearatura franceza”, “literatura romana”, etc… istorie, geografie … toate domeniile , fiecare domeniu avea rezervat propriul raft, diferite cartii erau asezate vertical, insa un raft era asezat orizontal, acesta purta titlul de” Raftul meu. M”. Pe Matei il duse gandul ca acel raft ar putea fi al nepoatei batranului, al Marianei. Luase la intamplare o carte… Aceasta era o carte veche, cu file roase iar la prima rasfoire vazuse si insemnari. Era “Dama cu camelii” a lui Alexandre Dumas… I se paru putin…ciudat… la inceputul carti era ceva scris… tocmai cand se pregatea sa citeasca batranul il chemase. Matei inchise cartea si se duse la el.

– Aveti o biblioteca impresionanta. Apoi curios, incepuse: Nepoata dumneavostra petrecea mult timp acolo? Si privise spre biblioteca.

– Da.. in copilarie… Nu a mai fost pe aici de doi ani, incepuse batranul cu o tristete ciudata in voce. Trebuia sa vina aseara inca… mi-a promis, uite.

Batranul ii intinse un plic. Matei il deschise, si privi o clipa spre batran ca si cand astepta sa primesca acordul de a citi ce se afla in acel plic, dar batranul se intoarse catre fereastra privind parca in gol. Matei deschise scrisoarea, care parea a fi datata cu multe zile in urma.

“ 10 decembrie 2009

Am asteptat din partea ta cu multa nerabdare ultima scrisoare, cu persistenta dorinta de a veni in vizita. Mi-e atat de dor de tine si de locurile de acolo. Sti bine ca nu a fost dorinta mea sa nu mai vin in vizita la tine, iar in acesti doi ani am visat sa fiu din nou acolo mereu, in special cand simteam ca ma pierd, visam sa fiu in gradina din spatele casei, intre trandafirii si magnoliile ce le adori atat de mult, te-am mostenit la acest aspect… am inceput sa ador magnoliile.. Bunicule, tu sti sa le pretuiesti… of, doar tu. Oh! M-au napadit amintirile, mai ti minte, cand eram mica si am implinit 7 ani, ai venit la mine, m-ai luat in brate si m-ai dus in gradina, care era atat de inflorita (bineinteles doar era 23 martie) plina primavara, si m-ai ridicat si mi-ai spus ca pot sa-mi aleg floarea care mi se pare cea mai frumoasa. Iar eu, am privit in jur si am descoperit acea florare atat de delicata si sensibila, aveam impresia ca se va desprinde, va cadea si va muri. Dar tu ai observat, ai stiut care mi se parea cea mai frumoasa… Da. Si m-ai ridicat si am rupt una…iar acum imi dau seama ca le iubesti la fel de mult la mine…

Cat despre mine te anunt ca sunt bine… as vrea sa-ti spun mai multe, dar simt ca inca nu pot. Stiu ca iti faci griji dar te rog nu, nu trebuie, sunt o persoana puternica iti aduci aminte? Am sa trec si peste asta, si peste orice va urma, asa m-ai invatat tu nu-i asa?

Voi veni la tine in vizita pe data de 18 decembrie, s-ar putea sa ajung doar seara, nu se stie, dar sa fi sigur ca voi venii. Acum ca am cei 18 ani, parinti nu mai pot sa-mi interzica sa te vizitez, sti bine cat imi doresc… Nimic nu ma va impiedica sa vin acolo, nimic nu ma va face sa pierd tot ce are de oferit locul acela, mi-e atot de dor de tot … Aici e doar agitatie si, si simt uneori ca ma sufoc, imi vine sa plang din orice… Am nevoie de liniste iar singurul loc care poate sa imi ofere aceasta liniste este acolo la tine, in munti, la tine in casuta ta frumoasa… acolo, in biblioteca ta… of ce de carti am de citit inca, am sa stau din nou pe canapeaua aceea veche dar foarte, foarte draga, si mereu imi voi aduce aminte cum ma inveleai cand adormeam noaptea tarziu cu cartea in mana pe canapea pentru ca in fiecare vara cresteam si de la o vreme nu puteai sa ma cari in camera mea, mai sti? Cat de dor mi-este de biblioteca ta…si sti de cand nu am reusit sa savurez o carte buna? De foarte mult timp. Si sti de ce? Pentru ca aici nu poti face nimic, lumea asta dupa parerea mea e intr-o continua cadere, tehnologia asta avanseaza cu o rapiditate de necrezut,totul devine atat de complicat si conteaza doar parerea celorlati, atata superficialitate si tot ce e frumos si simplu, precum sa stai sa privesti cerul in plina zi, sau sa te lasi udat de ploaie doar pentru ca asa vrei, toate lucuruile banale aparent care odata erau de o frumusete infioratoare, acum sunt ucise si strivite de tot ce e nou, tot ce dupa spusele unora ajuta omenirea sa avanseze. Bunicule, sunt atat de bucuroasa pentru tine ca nu esti aici, nu trebuie sa vii, nu vreau sa fi dezamagit de ceea ce vei gasi, este mult mai bine sa merg eu acolo, acela este locul unde trebuie sa fiu. Dar despre asta vom mai vorbi noi atunci cand ajung. Te iubesc mult bunicule.

Cu drag, a ta nepoata Mariana Ionescu ”

Matei terminase de citit scrisoarea. “Doamne…!” gandise el, “aceasta fata, Mariana, cat de simplu si sincer a scris acea scrisoare si se pare ca are o relatie foarte buna cu acest strain pentru ca vorbeste cu atata familiaritate, si devotement fata de el… ce relatie exista intre acesta fata misterioasa si acest batran necunoscut?”.

Batranul se intoarse, privise suspicios la reactia baiatului, trecuse de birou si luase scrisoarea din mainile baiatului.

– Mai am exact 104 de scrisori. Ana mi-a trimis cate una in fiecare saptamana in cei doi ani, si astfel am 105 scrisori, care fireste, au primit raspuns. Fetita mea trebuia sa fie aici deja, oare ce s-a intamplat.? La aceste intrebari batrunul aratase ingrijorat si se asezase intr-unul dintre fotoliile din fata biroului, iar pe birou se afla teancul de scrisori.

– Sunt sigur ca ceva a intervenit si de aceea Mariana…

– Ana… Ana ii spuneam, il intrerupse batranul

– Da, Ana, zise Matei. Deci, cum spuneam, sunt sigur ca o vom gasi, eu am sa va ajut… Un mijloc de a o contacta nu aveti? Un telefon, email… adresa?

– Nu, nu am nimic din aceste lucruri, am refuzat categoric sa fiu in pas cu lumea, la mine acasa nu exista telefon… nici internet, iar adresa nu o am, parintii ei au refuzat sa mi-o spuna.

– Da… spuse baiatul, atat de surprins ca mai exista oameni care refuza sa imbartiseze tehnologia. Se gandise ca poate de accea Mariana este si ea atat de pornita impotriva lumi… oare asa sa fie?

– De ce vrei sa ma ajuti? Ce folos ai avea tu din toate acestea, nu inteleg., incepuse batranul.

– Pai ca sa fiu sincer, nu prea ma inteleg nici eu, stiti.. azi este ziua mea, si am preferat sa vin aici sa ma regasesc putin… si pentru ca voiam ca de ziua mea sa ninga. Am vrut sa vad imprejurimile, iar dumneavostra mi-ati iesit in cale, simt ca trebuie sa va ajut, inca nu inteleg de ce vreau sa fac asta, chiar nu-mi dau seama ce ma indeamna la asta…

– Atunci sper ca vei fi de ajutor… Uite cum facem… tu mai incearca la pensiune sa afli daca a sunat pentru rezervare sau alte lucruri care ne-ar putea ajuta… iar mai apoi te caut eu, zise batranul parand sa inteleaga perfect starea prin care trecea in acel moment baiatul

– Da. Asa am sa fac.

Baiatul porni a iesi din incapere, insa batranul il strigase si ii multumii pentru ajutorul sincer acordat. Matei intinse mana, iar batranul o stranse tare, semn ca ii era recunoscator. In acea starngere batranul simtise ca il cunostea cumva pe acel baiat atat de curios si in cautarea a ceva ce nici el nu stia. “ Oare realizeaza ca nu stie ce sa faca cu viata lui, poate oare sa se cunosca inainte sa fie prea tarziu…?” se gandi batranul, aceste intrebari dorise sa i le puna baiatului insa hotari ca e mai de cuviinta sa ajunga sa il cunoasca putin mai intai.

Matei iesise din casa aparent umila insa pe dinauntru minunata, si in acest moment simtise ca ajutase cu ceva, descoperise ceva ce dorea sa cunosca cu orice pret. Simtea ca vrea sa o cunoasca pe Mariana… simtea ca nu ar vrea sa-I spuna “Ana” pentru el Mariana era un nume mai frumos. “Dar ce prostii indrugi…nici macar nu o cunsti pe aceasta fata.” Si totusi avea impresia ca o cunoste de o viata, doar pentru ca a citit o simpla scrisoare atat de banala catre bunicul ei. Dar dedicatia din carte? Nu a reusit sa o citeasca…o mare parte din el dorea sa afle, dorea sa afle ce putea sa scrie o fata despre acea carte “Dama cu camelii”. “Cu siguranta s-a indragostit de Armand Duval… toate fetele patesc asa… ea nu face exceptie. “ gandise Matei si surase… Cartea i-a placut atunci cand a citit-o insa nu reprezinta un mare interes pentru el, nu reuseste sa-si dea seama ce putea sa o atraga la aceasta carte. Pierdut in ganduri, Matei isi contiuna drumul spre pensiune cu sentimentul ca e obosit mai mult ca niciodata.

Ajunse la pensiune si intrase… Clopotelul de la intrase sunase cumva ca un clinchet…iar Matei se oprise in usa, incremenit. In fata lui se aflase cea pe care simtea in acel moment ca o cunoaste dintotdeauna, si cea pe care o asteptase mereu. In fata lui se afla Mariana. Era ferm convins de acest lucru pentru ca toata fiinta lui striga din rasputeri ca este ea atat de tare incat nu se putea misca cu atat mai putin scoate o vorba.

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;O poveste fara titlu I&8221;

  1. un simplu om... zice:

    uau…esti foarte buna>:D<
    trebuie sa continui…trebuie…
    si Matei….sunt sigura ca vrea ca povestea sa continue:):):):)

  2. helplessme zice:

    ooo…La inceput nu vroiam sa o citesc, acum te rooog sa o continui..ma roade curiozitatea… Si da, cam toata fetele care au citit acea carte, „Dama cu camelii…” s-au indragostit de acel Armand Duval care lupta pentru iubita lui, dar care intr-un final se alege cu o amintire dureroasa la care doar gandindu-se ii ofera o stare de melancolie, la care gandindu-se siroaiele de lacrimi continua sa curga ca in prima zi in care a aflat de moartea iubitei lui Marguerite.
    Povestea ta, e foarte frumoasa, e tipic tie–imprevizibila–asa ca depinde de imprevizibilitatea ta daca o vei continua sau nu…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s