Treci de la un gand la altul…..?

Atâţia oamenii încearcă, de atâta timp, să dea o definiţie iubirii. Oh! dar cine se încumeta să înfrunte o aşa mare povară? Povară grea a acestei ştiinţe. Însă iubirea e o ştiinţă? Nu, nu ai putea spune că iubirea e o ştiinţă niciodată, ea nu e exactă, e mereu surprinzătoare şi depinde atât de mult de natură sufletului omului care o simte. Nu vei găsi pe tot pământul două iubiri asemănătoare, toţi iubim într-un fel diferit.

Am încercat să mă gândesc la ce ar putea să însemne iubirea. Mărturisesc că e un gând care mă copleşeşte şi chiar dacă aş încerca ştiu că nu am cum să explic acest sentiment. Fiecare din noi simte iubire, poate nu iubire pentru ea/el care va fi sufletul tău, ci doar iubire pentru familie, prieteni, animale, cărţi şi atât de multe alte lucruri lumeşti.

Cineva foarte drag, mi-a explicat semnificaţia în a stă de unul singur chiar şi cinci minute, singur cu gândurile tale. E aşa o tortură să stai singur, să rămâi în linişte, în acel moment miile de gânduri invadează acea linişte, trebuie să ai un control puternic. Însă mintea mea e aşa haotica şi atunci răgazul pe care mi-l acord, de a stă singură în linişte e rar. Am pornit de la iubire şi uite am ajuns la gandirea. Cu toate astea ideea era iniţial alta.

Voiam cumva să scriu despre felul cum viaţă ar trebui trăită, cum nu ai voie să plângi, şi dacă cineva sau ceva te da jos din trenul vieţii, aleargă din toate puterile să te urci din nou în acel tren. Nu poţi astepata ca ceva să se pună în calea acelui tren şi să-l oprească pentru tine. Trebuie să alergi, trebuie să lupţi. Când în sfârşit ai reuşit, ai urcat în trenul vieţii prin mijloace cinstite, bune bucură-te, ia o pauză şi priveşte de la geam priveliştea ce ţi-o oferă. Viaţa te duce în locuri minunate, ai grijă să nu pierzi ce e important. În timpul acestei călători vei învăţa despre ţine, despre alţii, despre lume, priveşte ore în şir ceva ce te fascinează şi ascultă la nesfârşit o voce care îţi aduce numai linişte. Acel tren şti că se va opri, însă nu-ţi face griji penru asta, în momentul în care se va opri te aşteaptă o noua calatorie. Şi cum ştiu că ţi-e frică de acea călătorie (şi mie mi-este frică) crede că va fi bine. Dumnezeu ne iubeşte prea mult pentru a ne pregăti ceva rău după ce călătoria va lua sfârşit. Cred că dacă eşti bun ca persoană, dacă sufletul tău e bun totul va fi bine, şi viaţa are un mod ciudat de a-ţi arată asta în cele din urmă.

A! şi nu uita sa zambesti mereu!

Anunțuri

Frig şi frică

Ţi sa întâmplat vreodată să simţi dintr-o data ceva ciudat, straniu? Un fel de sentiment neplăcut, ce te străbate în întregime? Ceva care te face să-ţi fie îngrozitor de frig sau frică de ceva şi totodată foarte cald, prea cald. Şi te zbaţi cu nişte lacrimi care se încăpăţânează să curga şi îţi muşti buza, şi închizi ochii şi câteva clipe încerci să înţelegi ce anume ţi-a provocat aceea stare, încerci să înţelegi ce anume îţi macină sufletul. Simţi cumva că sufletul te doare, că inima ţi se frânge în bucăţi, de ce ai crede că va trece când şti prea bine că nu se poate aşa usor…
Şi totuşi, te opreşti pentru mai multe clipe şi încerci să înţelegi. „Asculta-ţi inima” spunea cineva. Dar ce faci când inima ta nu e în stare să spună ceva? şi nu o mai auzi şoptindu-ţi: „fa asta..” ,”spune-i asa”, „crede”, „ai incredere”, „fi mai buna” sau îţi spune „iubeste, merită!”. Şi acum nu mai e în stare să-ţi spună nimic din toate astea şi poate dacă totuşi îţi spune, nu o faci, ţi-e frica pentru că dacă mai faci o greşeală, nu mai eşti în stare să treci din nou prin aşa ceva şi toată fiinţa ta fuge de frica de a mai suferi.

Acest sentiment straniu, nou, şi deloc plăcut m-a încercat. Sper să nu mai simt niciodată aşa ceva, să nu fiu în stare să spun nimic, să mă pierd într-un ocean de gânduri şi griji, să simt cât de mult îmi va luasa  trec peste tot. Mi-e dor nu-mi pese de multa nu atâtea lucruri ce mă fac cad starea asta…
Si totuşi, ti s-a intamplat? Sa crezi nimic nu are sens si sa simti ca durerea te încătuşează fara sa-ti lase nicio sansa de scapare sau macar minima cale de a riposta?

7 noiembrie 1993 – o noapte furtunoasa si totusi nu renunti!

azi e 7 noimbrie? deja….?

uf! te joci asa cu mintea mea…

Azi… o zi de 7 noiembrie 2010 ,  zi frumoasa cu soare si caldura…cu prieteni adevarati, cu sprijin sufletesc, cu muzica si zambete, cu bunatate cu tot ce ar putea sa isi doreasca cineva nu?

Insa… sub acel zambet afisat si aceea fire vesela, se ascunde altcineva. Un zambet amarui si o stare de suflet deplorabila.  Dar haide sa zambim. Ma impotrivesc tuturor celor care spun ca atunci cand suferi tebuie sa te descarci sa sa plangi pana nu mai poti pentru ca numai asa vei putea trece peste,  nu e bine sa ti in tine…? Nu voi mai plange, haide ridica-te!  Desi uneori e inevitabil, si lacrimile curg, atat timp cat pot sa ascund durerea, nu e nevoie sa arat.  Deci zambim?

Hai sa punem mana pe fericire!

Si totusi imi doream sa ninga… sau macar sa ploaie… dar sa fie o ploaie linistita… asa cum ador sa loveasca geamul meu picaturile de ploaie mereu…si mereu…

uf! te joci cu sufletul meu…!

Toamna

O banucuta, intr-un parc. O fata sta si priveste cum toamna face ce stie ea mai bine. Totul pare pustiu, totul prevede ceva nou, totul starneste curiozitate. Frunzele cad incontinuu, vantul puternic le ridica in aer. O frunza cade in mana fetei. Privind-o, o lacrima i se prelinge… O voce puternica o intrebase.

– Ce spui? Ai vrea o noua viata?

– Nu de ce spui asta? ii raspunse fata cu uimire si mirare de intrebarea pe care tocmai a auzit-o.

– Pai tot spui ca nimic nu merge bine, ca nimic nu e asa cum ai vrea, ca te pierzi in problemele zilnice, ca nu faci destule ca sa simti ca traiesti, ca ai vrea sa faci asta…si asta, si ai vrea sa crezi ca poti face orice, si ai vrea sa ai mai multa incredere in tine si mai multa siguranta ca printr-un mod ciudat totul va fi bine, ca daca uiti de anumite responsabilitati nu vei fi considerata ca o persoana neglijenta, ca daca iti permiti o nebunie nu vei fi considerata imediat in ochii unora chiar nebuna… Iar acum ca stai si privesti in jos si o lacrima va cadea…oare doar una?

– Da…as vrea toate acele lucruri si totusi…, sa regret viata mea si sa-mi doresc o alta viata ar insemna sa nu mai am parte si de toata fericirea si de toate partile bune din viata mea, pentru ca viata mea are si parti bune…

– Ce crezi? Ai schimba ceva la viata ta? Chiar daca ar insemna sa nu se mai intample aceleasi lucruri…

– Si nu l-as mai cunoste pe el, tocmai pe el, pesoana lui… Si nu as mai avea prietenii pe care ii am…

Nu… Nu vreau sa schimb nimic… nu stiu acum daca e bine ce cred, dar tot aleg aceleasi greseli daca asta inseamna sa il cunosc pe el,  si sa am prietenii pe care ii am…  asta inseamna si sa sufar si sa plang si sa rad si sa zambesc si sa visez… tot aleg  viata asta…

– Ridica-te si nu mai plange … invata sa te bucuri de viata ta… doar una ai, trebuie sa inveti sa profiti de ea si sa traiesti cu tot sufletul…

– Da… multumesc…

Fata privi in jur si nu vedea pe nimeni. Zambise, intelese imediat cine era vocea aceea… Era toamna. Chiar daca pare sa fie cea care aduce pustiul, toamna e anotimpul cand iubirea e mai frumoasa si mai adevarata, pentru ca atunci si strugurii sunt copti si toate roadele pamantului sunt prezente, la fel si iubirea… infloreste si mai frumos… Ceata deasa de dimineata intr-o zi de toamna  e cea care ascunde aleile unde iubirea se pierde … Viata e frumoasa! isi spuse fata. Unicul fapt de care sunt mereu sigura…