Crăciun…

 

Crăciunul…

Una din cele mai frumoase sarbatori…

Mai sunt doar câteva zile, până la Crăciun, până când voi auzi colindători la uşă mea… e o senzaţie de linişte şi fericire. De ce nu te-ai bucura de frumuseţea acestei sărbători? Chiar şi dacă inima ta încă suferă şi încă simte lipsa unei persoane dragi, tu trebuie cumva să poţi uit măcar pentru puţin aceea durere.

Sărbătorile de Crăciun sunt cele de suflet… Naşterea Lui Iisus Hristos… atâta linişte şi armonie încât e imposibil să fi trist în seara de Ajun.

Moş Crăciun? Un mit? De ce să spulberi acest mit? Fericirea a milioane de copii depinde de acest mit : dimineaţă, în prima zi de Crăciun…te trezeşti şi alergi la brad, priveşti cu uimire cadourile şi începi să le desfaci cu acea curiozitate de copil inocent şi nerăbdător. Dar stai…tu nu mai eşti un copil, eşti un adolescent, eşti un adult, şti că e un mit, şi totuşi undeva în sufletul tău păstrezi speranţa că magia există, în fond ce dovezi există cu privire la faptul că magia nu există?

Crăciunul acesta va fi unul fericit, nu îmi voi permite să fie altfel… pentru că asta înseamnă Crăciunul: fericire sufletească şi timp petrecut alături de familie şi persoanele apropiate, persoanele dragi.

 

 

Senzatii

 

Mă gândeam la atâtea azi…

E deja decembrie, iar timpul trece atât de repede şi mi se pare că nu fac destule ca să fiu fericita. Micile bucurii ale vieţii mi le permit, un zâmbet, o zi întreagă în care par foarte bine dispusă şi încerc să-i fac să zâmbească pe toţi cei din jurul meu, pentru ca apoi seara când mă găsesc singură în pat să nu realizez cum am putut să trec peste o zi zâmbind.

Şi azi, o zi de o frumuseţe atingatoare, m-a făcut să realizez când de frumoasă e perioada aceasta a anului. E iarnă, zăpada e multă de două săptămâni, iar eu abia am atins-o, ca să simt cât e de rece doar atat… şi trec prin locuri în care copii se joacă în zăpada şi se bulgăresc şi alunecă, sunt aşa de fericiti în inocenţa lor, chiar şi cei mai mari se mai opresc ca să arunce un bulgăre de zăpadă. E o atmosferă liniştitoare care te face să-ţi doreşti să participi la toată fericirea, să faci şi tu parte din ea. Pur şi simplu încă nu s-a întâmplat să mi se atragă atenţia că eu nu mă bucur de acesta cu toate că repet mereu cât de mult ador zăpada . Lumea din jurul meu nu prea observă că nu mă pot bucura de zăpada, poate e şi vina mea , prefer să mă descurc singură. Însă am unele momente, când chiar simt nevoia de o imbratisare, mai evident, o îmbrăţişare de la sora mea, care mă ajută mereu; dar uneori nici chiar cele mai importante şi apropiate persoane din viaţa mea nu pot şti de ce am nevoie în acel moment.

Şi azi, o zi de o frumuseţe atingătoare, a fost o zi rece cu ceată densă şi cu puţină ninsoare. Întreg oraşul era de vis spre surpinderea mea. Ca în preajama sărbătorilor, toată lumea era agitată astfel încât tot oraşul frământă de gălăgie; fiecare caută să-şi rezolve problemele. O data ce s-a pornit a ninge încet, am pornit şi eu spre casa, iar atmosferă aceea… nu ştiu, poate era de vină ceata şi chiciura care învelea copacii într-o haină albă frumoasă şi mă tot minunam cât de frumos poate să fie totul, cum totul era învăluit în atmosferă de sărbătoare, cu colinde şi afişe peste tot despre Sarbatorile de Crăciun, cu tarabe pline de cadouri, copii care se jucau prin parc, mici întâmplări petrecute pe strazile înghesuite, precum un copilaş strigând într-una că l-a văzut pe Moş Crăciun în acel magazine. Toată această forfotă mi-a dat senzaţia aceea amară pe care o ai când simţi că şti că ceva nu e în regulă în viaţa ta…

Nici nu ştiu cum să-mi explic senzaţiile sau de altfel de ce am nevoie să-mi explic aceste senzaţii, aceste sentimente?

Sau te-ai trezit vreodată în miez de noapte, într-o noapte rece de iarnă , un ger ce acoperea chiar şi geamurile şi te-ai gândit să ieşi puţin la fereastră să iei aer, că nu poţi dormi… Senzaţia aceea de rece… iar în jur totul alb, copacii, casele, drumul, strada, curtea ta, stâlpul, apoi te cuprinde liniştea pentru că nici câinii nu mai latră de frig… doar luna luminează şi datorită zăpezii lumina e şi mai puternică… ai impresia că e deja zi… deşi e doar miezul nopţii. Senzaţii ca astea te calmează, poate iei o atitudine şi îţi spui că nu-ţi mai pasă dar poate şti că deşi adopţi acea atitudine faţă de restul lumii, tu şti că nu e aşa, cumva sufletul omului e prea sensibil ca să nu sufere chiar şi pentru cea mai mică greşeală, sufletul omului da…

Rupte din suflet

Cum se face că atunci când vrei să faci ceva care să te scoată din acea „groapa” în care ai intrat, ai căzut, apare cineva care e dispus să te ajute. Dar tu nu accepţi ajutorul. De ce? Nu e acelaşi lucru? Fie că vei reuşi cumva să ieşi la suprafaţa singur, fie că te va ajuta acea persoană tu vei ieşi de acolo. De ce nu e acelaşi lucru? De ce pentru mine nu e acelaşi lucru?

Sunt unele momente, simple clipe, poate prea scurte să fie adevărate, în care eşti copleşit de tot ce simţi, nu şti ce să faci, crezi că orice ai alege să faci va fi o greşeală; ţi-e frică să rişti.

Poate că viaţa este prea scurtă să ţi-o petreci gândindu-te că următorul pas pe care îl faci e o greşeală. Poate ar trebui să accepţi tot ce ţi se oferă şi să ai mai multă siguranţă în ceea ce îţi doreşti.

Când însă eşti atât de sigur de ceea ce vrei încât şti că mai puţin de atât ar însemna suferită altora atunci ce faci? Accepţi acel ajutor, acea mână întinsă spre a te salva, sau laşi acel călător atât de bun care doreşte să te ajute, il lasi să plece mai departe?