Au fost doi ani

Au fost doi ani de când… De când… Același aer rece de toamnă îmi trezea sentimente asemănătoare. Aceeași imagine când privești prin geamul de la tren, fiecare frunză parcă e o floare și îți lasă impresia unui surâs autentic al naturii. Nu am mai scris de doi ani, melancolia adusă de toamnă anul acesta mi-a deschis apetitul parcă de scris…

De fiecare dată când toamna își face simțită prezența, mă cuprinde așa o senzație care mă scoate din rutina zilnică. Este vorba despre sentimentul acela, când simți că nu te afli chiar în punctul în care ar fi trebuit sa fii, când ai parte din tine împăcată cu anumite alegeri făcute până acum și parte din tine dorindu-și mult mai mult. Dar cât mai mult? Și ce mai mult? Și dacă totuși ai ști cât și ce, nu ai fi dispus să schimbi viața ta pentru ca să poți face acele alegeri care ar putea să nu te mai facă să ai senzația asta în fiecare toamnă, de fiecare dată când vara aceea obișnuită a plecat, făcându-i loc anotimpului în care te-ai născut? Nu ai fi dispusă pentru că: teamă. Și poate: frică? Pentru că este mai comod să continui pe drumul ce l-ai ales odată, pentru că ai crezut că e cel bun pentru tine. Iar acum, dacă ai schimba ceva în viața ta, totul ar fi fost în zadar. Ei bine, nu totul, aproape.

Mersul cu trenul. Una din experiențele mele preferate. Are așa un iz de poveste trenul cu călătorul său, controlorul, peronul, cititorul… dar mai ales melancolia care îmi aduce aminte de alte călătorii făcute cu trenul, menite să netezească un anumit drum în viață… Totul. Totul mă face mai conștientă de viata mea, de cei care mă înconjoară și de cei care nu, cei care nu au norocul meu, cei care în acest moment sunt mai triști și suferă sub povara unor întămplări groaznice.

Toate revin la viață, odată cu venirea toamnei, care parcă trezește totul în toiul monotoniei, rutinei zilnice, scutură frunzele copacilor și mă face să-mi vin în fire.

Și mai ales, îmi așterne senzația unui nou început a unei parți esențiale din viața mea. Sunt reconscătoare că partea aceea e acum bine…

M.

Anunțuri

E toamna… E cu adevarat toamna in fiinta mea. Dar nu aceea toamna urata, mohorata si trista, ci aceea toamna frumoasa, vesela si surazatoare. Daca ai putea privii mai atent la mersul lucrurilor…

Urca intr-un autobuz, stai la geam, priveste. Cladiri lovite de timp, cladiri noi frumoase, oameni… oameni veseli, omeni tristi, oameni ingrijorati, oameni cu fii si fiice, oameni…La semafor asteapta o femeie la volan cu copil de cativa ani asezat in scaun special, fata ei este trista, ingrijorata, conduce o masina modesta, probabil vine de la munca si a intrat la cresa sa isi ia copilul pe care nu are cu cine sa il lase in lipsa ei… inima ei este trista ca e singura, sau poate doar cu sotul ei care o iubeste, si probabil munceste peste program sa le asigure un trai mai bun. Fetita aceea, fetita ei este o frumusete, sunt sigura ca e lumina ochilor mamei si a tatalui. Dar e sfarsit de saptamana, scenariul unui weekend fericit in familie imi apare in minte, dar un coltisor al mintii imi spune ca poate ca nu este asa de fericit: tatal poate lucreaza si in weekend… Oh, dar e doar o masina cu o femeie la volan. Langa masina mai asteapta la semafor alte masini: un batranel conducand o masina scumpa la prima vedere, aduce aminte de un aristocrat, o alta familie cu doi copii frumosi, inca o familie, un tanar obosit, o femeie intre doua varste…

Mintea noastra face atatea legaturi, si o mie de scenarii pentru fiecare imagine. O tristete m-a cuprins doar pentru plimbarea de cam un sfert de ora cu autobuzul, o plimbare traversand  jumatate de oras si la fiecare semafor poti vedea chipuri noi, chipuri ale oamenilor iubiti de Dumnezeu. Cat de mult ne-a dat El noua, ne-a dat dreptul la viata aceasta frumoasa… Greutatile vietii sunt ale noastre, sunt pentru noi, trebuie sa le luam ca atare si in fiecare toamna sa privim incet cum frunzele uscate cad.

Lumea asta…

De cand nu am mai scris…
Vai… a trecut mult timp. Atatea lucruri noi, atatea amintiri noi, vise noi imi trec prin minte in momentul acesta… Am terminat liceul si sunt la facultate. Cate experiente au fost, oameni noi, un nou mod de organizare proprie… o noua idee despre lume si oamenii.
Lumea asta frumoasa, da frumoasa… atat de frumoasa! Dar si atat de rea uneori. Oare cum s-a gandit Dumnezeu… cand ne-a dat dreptul de alege si gandi? Cum, nu s-a gandit ca sunt si oamenii rai…? ca noi oamenii mai si gresim, si uneori atat de grav… Si uneori e greu sa deosebesti binele de raul nu-i asa?
Dar primavara se apropie cu atata drag… Mie mi-e draga primavara, aduce cu ea prospetime… si un posibil nou inceput.
E greu… uneori, sa stai sa reflectezi asupra ta, asupra persoanei care esti.

Being Erica – cateva citate

„Unele lucruri sunt adevarate… chiar daca vrem sau nu. Gandurile devin cuvinte, cuvintele devin actiuni, actiunile devin obiceiuri, obiceiurile devin caractere, iar caracterul… ei bine caracterul devin destin. E lucru greu sa privesti adanc si sa examinezi caracterul. Vei face ceea ce este corect chiar daca nimeni nu se uita? Cand nu e convenabil sau cand e cu adevarat greu? Sau facem ceea ce este corect doar pentru ca trebuie? Pentru ca astia suntem. Pentru ca asa e corect.”

„Se spune ca ne manifestam intentiile, ca noi alegem cum sa traim. Dar daca viata nu se dovedeste a fi asa cum te asteptai, te face sa te intrebi : Sau doar asa a fost sa fie. Cat de mult din viata noastra putem sa alegem si cat de mult e doar asa cum sunt lucrurile?”

„Schimbarea. Câteodată se furişează pe lângă tine, câteodată te loveşte în cap şi câteodată iei colţul doar ca să te gaseşti diferit într-un mic fel şi să observi că lumea nu arată la fel cu obişnuia să arate. Aşadar, unde merg eu de aici? Nici o idee. Şi pentru prima dată, simt că ăsta este un lucru bun.”

„Prietenia se naste in acel moment cand o persoana ii spune alteia: ” C.S Lewis

Ionut Caragea – Iubite, m-am cuibarit între soaptele tale

ma rezum la trei silabe: iubite
doua: amor
si: mor

între palmele mele zâmbetul tau creste cuminte
pe ochi îti astern saruturi mii de cocori
si zbori si zbor si zburam
ne jucam de-a v-ati ascunselea printre nori

ieri am avut un vis ciudat
te cautam, te strigam si-mi raspundeai cu ecouri
ma înveleai cu bratele culmi
brazi, stejari, ulmi si râuri plete învolburate
curgeau în ropote în lacrimile strânse într-o noapte
eram o mare, atât de mare-plina si de dor

la poarta-ti bat, iubite
deschide-te!
deschide-te… usor
sa dorm în pieptul tau ca într-un foisor
mai este loc de-un glas, de-un sânge, de-un izvor
fior sa-ti fiu alaturi si tu sa-ma-nfiori
în pestera, ursita – femeia de-un fecior
sa facem dragoste ascultând
stalagmite cum cresc asudând
apoi prin labirint de tuneluri
sa ne alergam, sa ne înfierbântam
sa ne transmitem alte vulcanice stari

si vom erupe pâna-n al noualea cer
si vom privi ce nimeni nu a ajuns sa viseze vreodata
un baiat si o fata, lumea la picioarele noastre
un bulgare de noroi rotindu-se nebun
prefacându-se-n scrum
o pata, un fir de nisip
si vom ramâne înlantuiti
necuprinsul spatiu strabatut de vesnicul timp
iubite, m-am cuibarit între soaptele tale…
ploua cu stele!

Ionut Caragea – Ce este mai trist?

ce este mai trist ca linistea
atunci când totul încremeneste în jurul tau
si numai inima ta bate strigând
desteptarea
ce este mai trist ca întunericul
atunci când umbra
singura ta alinare
dispare
ce este mai trist ca visul
în care tot ce visezi va ramâne
visare
ce este mai trist ca speranta
care moare ultima
si ramâne sa zic
te-am iubit
si nimic mai mult

Vreau ceva…

Incerc sa scriu ceva… Despre ce?
As avea atatea de scris, atatea de spus incat mi-e greu sa incep.
Intotdeauna mi-a fost greu sa sa-mi gasesc cuvintele potrivite atunci cand aveam ceva important de spus, unor persoane a caror prezenta in viata mea a avut un impact semnificativ. Ma gandeam astazi ca timpul trece atat de repede, invatam sa nu ne mai pese ca pe masura ce trec anii mereu ti se pare ca anul prezent a trecut tot mai repede. Mi-amintesc cand eram fetita… mica… timpul trecea atat de incet si desigur voiam sa fiu mare si independenta , sa pot sa vad totul, sa cunosc totul, sa merg in lume; si fiecare sarbatoare avea semnificatii mari pe atunci in viata mea… Craciunul cu colindele si Mos Craciun, Pastele si restul sarbatorilor, evenimentelor aveau un impact puternic … Acum insa, parca si-au pierdut din noutate, dar nu din semnificatii, macar acum am avatanjul de a avea oarecum o idee mai bine conturata legat de toate aceasta. Dar parca tot mai bine era atunci, inocenta, cu mintea curata… Acum insa,pentru ca mi-am dorit sa cunosc lumea, dorinta mi s-a indeplinit si acum stiu ca este si multa rautate pe lume, ca strainul acela de care nu m-as fi speriat cand eram fetita ma sperie acum, ma face sa-mi fie frica. Atunci as fi dat mana cu oricine era dragut cu mine, acum stiu ca nu toate persoanele aparent dragute sunt persoane bune… Atunci spuneam te iubesc oricui simteam ca ma iubeste , ca ma saruta sau ca ma imbratiseaz sau ca era bun cu mine, sau ca imi lua apararea sau poate chiar pentru ca imi aducea o ciocolata… Acum nu pot sa spun te iubesc decat atunci cand stiu ca e reciproc, ca merita si tot mi-e greu. Acest cuvant „te iubesc” ah! daca nu e cel mai dificil de rostit prima data…
Sunt atatea de facut prima data… Nu-i asa? Si ma gandeasc uneori ca trebuie sa fac tot, sa incerc lucruri noi fara sa-mi pese de consecinte… pentru ca mai tarziu imi va parea rau ca nu le-am facut… Iar apoi… Iar apoi ma gandesc mai bine, ma gandesc la consecinte, ma gandesc si analizez si sfarsesc prin a abandona chiar si cea mai mica posibilitate de realizare a acelui gand deseori : prostesc. Adevarul e ca nu prea am avut libertate sa fac unele „nebunii” ca sa spun asa…
Sunt unele seri superbe. Mai ales acuma… Cand au inflorit magnoliile, preferatele mele… Cand au inflorit toti copacii, doar e primavara… Cand soarele apune si luna e deja prezenta facandu-ma sa ma gandesc la povestea de iubire a celor doi astri.. Cand sunetul masinilor din departare se aud undeva departe, mai departe decat de obicei pentru ca niste greieri si-au inceput cantecul alaturi de trilurile voiase ale pasarelelor. Cand incet, soarele dispare undeva dincolo de linia invizibila a orizontului si incepe sa se intunece iar daca iti ridici privirea spre cer multe, multe stele se contureaza… Din cand in cand mai trece cate un avion. Cati isi pun dorinta cand vad un avion trecand? Nu stiu de unde am ramas eu cu ideea aceasta ca de cate ori vezi un avion trebuie sa iti pui o dorinta si sa iti atingi degetul mare cu degetul aratator pentru ca mai apoi cineva sa taie(cu mana sau cu degetul desigur) aceasta legatura, pentru ca in final dorinta sa ti se indeplinesca. Mi-am pus numeroase dorinte in felul acesta cand eram mica, uneori chiar si acum mai fac asta… Mereu vara la fereasta mea cand stau si privesc spre cer este asa o stea care daca privesti dintr-un anumit unghi sta exact deasupra stalpului meu, e unicul mod prin care o recunosc, si numai vara pot face asta pentru ca altadata se pierde iar eu nu-s in stare sa o recunosc… E cumva steaua mea, careia i-am spus odata o dorinta si mi-a indeplinit-o… Si adevarul e ca dupa ce mi s-a indeplinit dorinta mi-am dat seama ca nu e ceea ce imi doream cu adevarat din tot sufletul… E ciudat… cum oamenii vor ce nu pot avea iar apoi realizeaza ca de fapt nu aveau nevoie de acel ceva…
Vreau ceva… Ah! e atat de dificil de ales… Si nu stiu ce sa fac… Cum sa fac ca sa fie bine… Ai iubit pe cineva si totul era impotriva voastra ? Mai putin faptul ca era o iubire reciproca? Ah! Dar stiu… sunt atatea povesti de iubire frumoase atatea povesti tragice, mari iubiri… Asta? Asta nu e o iubire de genul.. tragica… lumea in care traim te invata sa gandesti rational, practic… nu se mai moare din iubire… Insa se moare mai trist… Cred ca e vorba mai mult de schimbarea din suflet dupa o dezamagire nu?
Dar cum spun mereu… lumea aceasta este nemaipomenit de frumoasa! Ceva tot va fi bine…
Nu?